În agonie gândul îl mai poartă,
Fiind în luptă cu întreg ţinutul,
Lumina sorţii vrea s-o mai împartă
Cu vorbele ce-i leagănă-aşternutul.
În agonie vrea să mai rostească
Acordul de cuvinte-mbrăţişate,
Cu îngerul din suflet să privească
Culorile din cer amestecate.
În agonie să-şi găsească pruncul,
Crescut prin cântecul ideilor măreţe,
Şi cu-ntunericul ce-i sfâşie sfârşitul
S-adune publicul ce ştie să răsfeţe.
S-adune sunetul, vibraţia gândirii,
Cu farmecul ce ştie să-i vorbească
Şi-n clipa de tăcere a nemişcării
Cu cugetul să râdă, să glumească.
Să mai adune, să mai întâlnească
Lumina ce-i adulmecă vederea
Şi pe ascuns cu har s-ademenească
Fiorul care-i sfârtecă puterea.
În agonie să mai dea cu ochiul
Spre infinitul din amurgul serii
Şi cu orgoliu să-şi ridice premiul
În ora cea dintâi a afirmării.
Şi prin descrierea frumoasă a naturii
Să cânte, să încânte lumea toată
Şi-n clipa de lansare a făpturii
Aplauze nestinse să se bată.
Să bată vântul peste-a sa făptură
Şi zgomotul să-mbete libertatea,
Şi din această lume, aventură,
Să se strecoare, închizându-şi cartea.
Să pună punct la pagina rămasă
Şi sensibilitatea-i pur-extremă,
La viaţa de artist – ambiţioasă,
La nesfârşit spălată prin dilemă.
Să pună capăt stărilor de suflet,
Pictate în imagini şi poeme,
Iar liniştea ce mai dona răsuflet
Să-i stea de veghe între cer şi vreme.
Să-i stea de veghe simpla împăcare,
Fiindu-i sărbătoare – înălţarea,
Cu bunecuvântată îndurare
Leagăn să-i fie crucea şi iertarea.
Leagăn să-i fie mândra pocăinţă
Prin sfintele cetăţi în cugetare
Şi chipul desluşit de-a sa fiinţă
Să-i ierte moartea, firea ce nu moare.
